Istoria noastră personală ne face să repetăm, la maturitate, tiparul relațiilor abuzive. Principala cauză este dificultatea de a recunoaște abuzurile, dacă am fost obișnuiți să le considerăm firești. Iată de ce repetăm istoria și ce putem face.
Familiaritatea relațiilor abuzive
Unele persoane au avut privilegiul (este un privilegiu) de a crește în familii în care le-a fost modelat un tipar (mai) sănătos de a relaționa, în care le-a fost confirmată și încurajată valoarea personală, în care le-a fost permisă și a fost întâmpinată cu răspunsuri pozitive atât cunoașterea cât și atenția la propriile nevoi. Ce se întâmplă cu restul persoanelor, cele cu trecut dureros sau chiar traumatic, care au avut parte de neglijare emoțională, de abuz fizic sau verbal, care au învățat cum să supraviețuiască în relații, nu să se bucure de ele, nici să își afirme drepturile sau să seteze limitele necesare lor?
Pentru fiecare copil, universul familial devine familiaritatea lui sau, altfel spus, normalitatea lui. Așadar, dacă părinții pedepsesc și critică un copil, dacă îl învinuiesc și responsabilizează excesiv, dacă au așteptarea ca acesta să le împlinească nevoile sau să se ridice la nivelul așteptărilor lor, dacă acesta ajunge să se comporte în așa fel încât să le facă pe plac, să fie „copilul dorit de ei”, va crește tolerând abuzul.
Nu este corect, nimeni nu a cerut o astfel de experiență de viața și un astfel de istoric, însă este și mai incorect să perpetuăm tiparul, să nu depunem eforturile necesare pentru a ne oferi viața pe care am meritat-o mereu.
Citește continuarea articolului pe site-ul nostru de wellbeing www.smartliving.ro
