Vorbim despre „mintea plină”, „supraîncărcare informațională” și „prea multe de asimilat” de parcă creierul ar fi un recipient care ajunge în cele din urmă la capacitate maximă. Dar creierul nu se umple. În schimb, filtrează, potrivit ScienceAlert.
În orice moment, avem la dispoziție mult mai multe informații decât am putea stoca vreodată în mod realist. Imaginile, sunetele și conversațiile chiar și dintr-o singură zi ar copleși orice sistem care ar încerca să le înregistreze în întregime.
În schimb, creierul se bazează pe selecție. Atenția determină ce se observă. Emoția ajută la determinarea a ceea ce contează. Apoi, structuri precum hipocampul decid ce merită să fie păstrat în memoria pe termen lung.
Dacă atenția ta este în altă parte, procesul se oprește încă de la primul pas.
Fără o atenție concentrată, experiențele sunt codificate doar slab. În acest sens, amintirea nu s-a pierdut. Pur și simplu nu s-a format niciodată complet.
Chiar și atunci când amintirile sunt codificate cu succes, ele nu sunt stocate ca înregistrări fixe. De fiecare dată când ne amintim un eveniment, îl reconstruim, bazându-ne pe fragmente de detalii senzoriale, cunoștințe anterioare și așteptări.
Cum „salvăm” amintirile
Odată cu repetarea – prin conversație, reflecție sau repovestire – acele reconstrucții devin mai puternice și mai coerente.
În timp, ele pot părea din ce în ce mai vii și mai certe.
Acest lucru ajută la explicarea motivului pentru care experiențele împărtășite pot diferi atât de dramatic. Presupunem că trăirea aceluiași moment ar trebui să producă aceeași amintire, dar creierul nu funcționează așa.
Ceea ce ridică o întrebare ușor incomodă: ce se întâmplă cu amintirile pe care am dori să le păstrăm?
Unele dintre ele se vor estompa – nu pentru că creierul a rămas fără spațiu, ci pentru că nu sunt consolidate în mod continuu. Memoria nu este păstrată pur și simplu pentru că este importantă pentru noi. Ea este păstrată atunci când este revizuită, repovestită sau reconectată la alte experiențe.
MAI MULT MEDIAFAX
