Două declarații venite din partea a doi șefi ai unor state vecine, Serbia și Republica Moldova, Aleksandar Vučić și Maia Sandu, se fac ecourile unor proiecte strategice cu privire la România.
Prin vocea domnului Vučić se întrevede o schiță de reorganizare regională venită pe filiera unor cercuri americane și care ar presupune constituirea unui grup restrâns de „cinci până la zece țări”, în care ar intra și România, ce ar urma să funcționeze sub „o puternică influență” a Washingtonului.
Doamna Sandu evocă din nou tema unirii cu România cu scopul de a accelera integrarea europeană a Republicii Moldova.
Cele două planuri, elaborate în afara României și a regiunii, nu sunt complementare. Mai mult, România nu este doar între ele – este terenul pe care aceste interese se întâlnesc.
Poate că tumultul politic de la București, ruptura între domnii Nicușor Dan și Ilie Bolojan și chiar o anumită distanțare între președintele României și USR, să aibă și componente care se fac ecourile acestor planuri.
Cele două planuri, deși necomplementare, chiar rivale, au totuși ceva comun în esența lor. În ambele, România nu este aleasă pentru ceea ce spune despre sine, ci pentru ceea ce permite: acces, utilitate pentru gestionarea zonelor de contact – Orientul Mijlociu, respectiv Israel, și Ucraina.
Este o includere care nu ne oferă influență, ci numai o importanță instrumentală. Suntem văzuți astfel ca un element într-un joc care nu ne aparține, dar pe care îl facem posibil prin poziția noastră geografică și/sau prin statutul juridic, de membri UE.
Să vedem mai întâi proiectul venit pe filiera americană, sugerat de altfel și de documentul Casei Albe evocat recent de Politico și în care există o listă de aliați model, între care România și Polonia, care ar trebui să beneficieze de un tratament american special, dar și o listă de aliați nefiabili.
Un asemenea plan ar putea avea legătură și cu nevoia reconfigurării dispozitivului american de proiecție spre Orientul Mijlociu pe soluția de back-up – România, Bulgaria, Grecia, și evident, cu nevoia de a dispune în proximitatea și pentru securitatea Israelului de o prezență care să permită intervenția rapidă.
Dacă acest plan, calibrat pe interesele americane, ne-ar înlătura pe termen lung îngrijorările față de revizuirea ecosistemului american de influență strategică, ne-ar distanța totuși de formulele europene privind o cooperare strategică întărită.
Este posibil ca lipsa de promptitudine a domnului președinte Dan față de proiectul umbrelei nucleare franceze, deplasarea la Washington la primul summit al Consiliului Păcii, participarea distantă (online) la summitul franco-britanic pe tema liberei circulații în Strâmtoarea Ormuz să fie semnele unei preferințe pentru înscrierea în dinamica americană.
În ceea ce privește declarația doamnei Sandu, și aici cred că trebuie să privim peste partea sentimentală. Doamna Maia Sandu reia, la anumite intervale, subiectul unirii Republicii Moldova cu România.
Ultima dată, acum două zile, într-un interviu acordat cotidianului francez de referință Le Monde. Să spunem și că declarațiile domniei sale au loc în condițiile în care bazinul unionist de peste Prut este undeva la o treime din numărul celor cu drept de vot, iar un alt detaliu interesant este că această temă de discuție a fost lansată numai în presa străină.
Cu alte cuvinte, destinatarii mesajelor sunt în principal în afara Republicii Moldova. De data aceasta, motivația unirii, în opinia doamnei președinte Sandu, ar fi legată, așa cum spuneam mai devreme, de accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană.
Ideea este seducătoare pentru toți cei care mai au o identitate națională și, evident, ne bucură sentimentele românești ale doamnei Sandu. Dar această afirmație conține și o simplificare, iar în politica internațională simplificările trebuie analizate, întrucât există riscul să mute complexitatea în altă parte.
Să ne imaginăm așadar ce anume ar presupune materializarea unui asemenea act, dincolo de capacitatea administrativă sau economică a României de a integra teritoriul dintre Prut și Nistru. Capacitatea de integrare a României este importantă, dar nu decisivă.
Miza cea mare este de natură strategică: natura frontierelor care ar rezulta în urma extinderii statalității românești dincolo de Prut și ce tip de expunere ar produce pentru România.
Transnistria, o entitate nerecunoscută internațional, dar susținută de Rusia. Cum s-ar articula o astfel de mutație teritorială cu arhitectura de securitate existentă – NATO/UE? Pentru că, ne place sau nu, este vorba de o schimbare de statut strategic pentru România.
Ce ar însemna pentru România trecerea de la statutul de stat cu frontiere universal recunoscute la cel de stat cu o frontieră contestată sau recunoscută numai de un anumit număr de state?
Închei aceste rânduri cu o concluzie provizorie: România pare a fi văzută fie ca verigă într-o arhitectură desenată la Washington, fie ca element care să ofere profunzime strategică unei formule având în centru Kievul.
În absența unei voințe politice clar formulate, întemeiată pe o strategie națională, riscăm să devenim mai degrabă spațiul de proiecție al altora decât autorii propriului nostru destin strategic.
AUTORUL RECOMANDĂ:
- România și lumea care nu există
- Trump deschide un nou front. Războiul cu Vaticanul
- De ce a pierdut Viktor Orban alegerile și ce se întâmplă cu Ungaria
