Pentru mulți copii, bunicii sunt rudele pe care le vizitează în weekend sau de sărbători. Fie că locuiesc într-un apartament al lor în interiorul orașului, fie într-o casă la țară, sau, în cele mai bune cazuri, într-un cartier la o oră distanță de fiica sau fiul lor și întâlnirile se produceau destul de rar.
În ultimii cinci-șapte ani, însă, în România începe să se contureze un fenomen rezidențial pe care sociologii îl numesc „a doua mutare a vieții”. Tot mai mulți bunici, în special cei din generația mai tânără, cu vârste între 55 și 70 de ani, încă activi, sănătoși și cu resurse, aleg să-și vândă locuința de o viață și să se mute, fizic, lângă copiii și nepoții lor. Practic, seniorii se mută chiar în același cartier, din același ansamblu rezidențial, uneori chiar pe aceeași stradă.
Fenomenul are explicații care țin atât de demografie, cât și de transformările profunde ale vieții profesionale. În contextul actual de pe piața muncii, părinții tineri lucrează mai mult, sunt mai puțin disponibili pentru creșterea copiilor în ritmul cerut de școala modernă, au cariere care nu mai permit relocările frecvente, iar costul îngrijirii copiilor, în orașele mari, a crescut semnificativ.
În același timp, bunicii din această generație sunt mult mai activi decât bunicii de acum treizeci de ani: au energie, au timp, au resurse, și, în multe cazuri, simt acut că nu vor să rateze copilăria nepoților din lipsa unei distanțe geografice.
Modelul „intergenerational living” și ce arată cercetarea internațională
Conceptul nu este o invenție românească. În literatura de specialitate dedicată sociologiei familiei, este cunoscut sub denumirea de „intergenerational living” sau, în varianta sa rezidențială, „granny proximity”. Cercetători din Australia, Olanda, Marea Britanie și Statele Unite documentează de peste un deceniu efectele acestui tip de organizare familială asupra calității vieții tuturor celor trei generații implicate.
Studiile sunt remarcabil de consecvente. Copiii care au acces zilnic la bunici, nu doar în vizite ocazionale, dezvoltă, în medie, abilități socio-emoționale mai bune, deprind mai devreme și mai natural elemente de istorie familială și de identitate culturală și au, în mai multe meta-analize, o stare de bine raportată superioară comparativ cu cei crescuți exclusiv în nuclee de doi părinți.
Părinții, la rândul lor, raportează niveluri mai scăzute de epuizare parentală și o capacitate mai bună de a gestiona simultan cariera și viața de familie. Iar bunicii, în mod surprinzător pentru mulți, sunt cei care beneficiază poate cel mai mult: longevitatea funcțională, scorurile cognitive și raportarea propriei stări de fericire sunt sistematic mai bune la cei care au un rol activ în viața nepoților, comparativ cu cei izolați rezidențial.
De ce „lângă” și nu „cu”: dorința de proximitate, fără sacrificiul intimității
Există însă o nuanță importantă în ce privește acest fenomen. În prezent, seniorii nu vor, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, să locuiască împreună cu copiii lor, ci mai degrabă vor să locuiască aproape. Distincția este crucială. Modelul tradițional al gospodăriei extinse, în care trei generații împart același acoperiș, nu mai corespunde nici aspirațiilor lor, nici realității vieții moderne.
Ceea ce caută această generație este o formulă echilibrată: să aibă propria locuință, propriul ritm, propria intimitate, dar la distanță de mers pe jos față de nepoți. Să poată lua copilul de la școală în zilele în care părinții întârzie la birou. Iar pentru ca acest model să funcționeze, este nevoie de un cartier care să permită exact acest tip de circulație: pietonal, sigur, cu spații comune unde generațiile se întâlnesc natural.
Aici intervine un detaliu esențial care explică de ce fenomenul s-a accelerat tocmai în ultimii ani: sunt încă rare cartierele românești care permit, fizic, această dinamică. Într-un cartier-dormitor obișnuit, fără infrastructură pietonală, fără spații verzi reale, fără puncte de întâlnire, „a fi aproape” se traduce, în practică, în „a fi tot cu mașina”. Modelul intergenerațional funcționează doar acolo unde mersul pe jos între două locuințe este firesc, plăcut și sigur.
Cosmopolis: cartierul care a creat, fără să-și propună inițial, capitala intergenerațională a Bucureștiului
Una dintre observațiile cele mai interesante făcute de echipa Cosmopolis în ultimii ani este apariția unui tipar nou în achizițiile din cartier: familii care cumpără două locuințe simultan. Una pentru ei, una pentru părinți. Sau familii deja stabilite în Cosmopolis, ai căror părinți, din alte zone ale Bucureștiului sau chiar din alte orașe, decid să-și vândă locuința de o viață și să se mute în același ansamblu.
„Vedem din ce în ce mai des bunici care se mută la noi pentru a fi aproape de nepoți, dar fără să renunțe la propriul spațiu și la propriul ritm de viață”, spune Gabriel Voicu, Chief Commercial Officer Cosmopolis. „Cosmopolis le oferă acest echilibru: au locuința lor, la cinci minute distanță de copii, dar au și piscinele, parcurile, lacul, magazinele din Plaza, comunitatea. Pentru o generație activă, care nu vrea să devină dependentă, dar nici nu vrea să rateze copilăria nepoților, această formulă este aproape unică în România.”
Datele susțin observația: o pondere crescândă din achizițiile recente, aproximativ 20%, provine din segmentul 55–70 de ani, un public pe care piața românească l-a ignorat multă vreme și pe care multe proiecte nu-l vizează deloc în comunicarea lor.
Cosmopolis Evolia: locul în care două generații pot trăi separat și împreună
Pentru o familie tânără care intră astăzi în Cosmopolis Evolia, perspectiva pe termen lung capătă o dimensiune pe care puține proiecte din România o oferă: posibilitatea ca, peste cinci sau zece ani, propriii părinți să își vândă locuința actuală și să se mute în același cartier. Nu pentru că sunt împinși de circumstanțe, ci pentru că văd cu ochii lor, în vizitele la copii și nepoți, ce înseamnă să trăiești într-un loc construit pentru a face viața mai simplă.
„Comunitatea noastră se construiește pe termen lung, pe mai multe generații”, subliniază Ozan Tuncer, CEO Cosmopolis. „Acesta este un fapt observabil în statisticile noastre de vânzare și în structura demografică a cartierului. Atunci când părinții se mută aproape de copii, comunitatea devine, încet, o adevărată comunitate, cu rădăcini, cu istorie, cu legături reale între familii. Și acesta este, în fond, cel mai puternic mecanism de stabilizare a valorii unei proprietăți.”
Într-o țară în care, statistic, distanța geografică dintre părinți și copii a crescut constant în ultimele trei decenii, fenomenul recent al „celei de-a doua mutări” este, poate, una dintre cele mai surprinzătoare contra-tendințe culturale. Iar locurile care permit, prin proiectare, ca această contra-tendință să se materializeze, devin, fără ca cineva să le fi proiectat anume așa, capitale nedeclarate ale vieții multigeneraționale.
MAI MULT MEDIAFAX
