Chiar dacă au trecut mulți ani (realmente mulți!) de când am fost absolventă a unei forme de învățământ și am susținut examen de admitere la liceu și mai apoi examen de Bacalaureat, în perioadele acestea, în care elevii care susțin examene și părinții lor fierb în suc propriu, am o strângere de inimă. Îmi aduc foarte bine aminte stresul și emoțiile acelor perioade și simt un ghem în capul pieptului.
Dacă s-ar putea da timpul înapoi și mi s-ar oferi șansa să redevin adolescentă, m-aș lipsi. De groază că asta ar însemna să dau iar examene. Și nici ca părinte de copil care le susține nu mi-a fost ușor. Chiar dacă n-am fost unul dintre părinții care să fi țintit obiectivele cele mai înalte și să mă fi agățat cu dinții, ghearele și nervii de ele.
N-am avut fixații de genul „Copilul meu vreau/trebuie să intre la Lazăr, Mihai Viteazul, Sfântul Sava sau Tudor Vianu.” Sincer, nici n-avea ce căuta acolo. Cum nici eu, la vremea mea, n-aveam ce cauta la Liceul de Matematică-Informatică nr. 1, așa cum băteau câmpii gărgăunii din capul meu. Nici eu, nici fiică-mea nu am fost elevi eminenți. Din clasa I până la final de liceu, noi ne-am învârtit pe lângă media 8- 9. Mediocru, cum ar veni. Sigur că și pentru mine, la vremea mea, și pentru ea, mi-am dorit ca măcar să nu ajungem în cine știe ce liceu prost cotat. Și aș avea exemple pentru acele timpuri, dar mă abțin, că poate lucrurile s-or mai fi schimbat…
Un părinte realist e mai bun decât unul idealist
Cel puțin pe vremea mea, cea mai mare sperietoare pentru cei care nu se omorau cu cartea era „O să ajungi la școală profesională!”. Se considera că era cea mai de jos treaptă, unde ajungeau cei care s-ar fi lăsat de școală după opt clase, doar că erau obligatorii zece și aveau să se mai târască împotriva voinței lor încă doi.
Îmi amintesc de una dintre întâlnirile părinților cu diriginta fiică-mi, când ne consilia cum să bifăm opțiunile pentru licee, așa încât la repartizarea computerizată să nimerească săracii copii cât de cât pe unde ne-ar conveni. Femeia a spus atunci un lucru mare. Ne-am uitat noi câș la ea, dar timpul i-a dat dreptate. Ne-a spus că aceia dintre noi care știm la ce nivel ne sunt copiii și cât îi țin puterile, care nu au de gând să faca meargă prea departe cu studiile, să fim realiști și să nu visăm cai verzi pe pereți. (Bine, ea s-a exprimat cu diplomație, dar asta era ideea.) A zis că mai bine să bifăm școli profesionale, măcar să învețe o meserie, că peste vreo zece ani meseriașii vor avea căutare pe piața muncii. Mai mare decât absolvenții de mate-info sau filologie. Și că mare mirare dacă nu vor câștiga și mai mulți bani decât ei. Ceea ce s-a cam întâmplat.
Articolul poate fi citit în întregime pe www.totuldespremame.ro
MAI MULT HOTNEWS
