De la vârsta de un an și până a mers la școală, din ’90 și până în ’95, fiică-mea a crescut întâi la creșă, apoi la grădiniță cu program săptămânal. N-am avut altă soluție, n-am avut încotro. Și când zic că n-am avut soluție, chiar n-am avut. Fata nu a fost deloc traumatizată și își amintește cu drag de perioada aceea.
Până în ’93 am lucrat la o fabrică de încălțăminte, în două schimburi. Uneori și câte 12 ore, când erau comenzi pentru export. După aceea am intrat în presă, la un cotidian, și-am lucrat zi-lumină. Că meseria asta nu se face cu program, cu ceas, nu există oră la care să tragi oblonul și gata, te întorci la viața ta. Nu prea mai ai viața ta. Că și când nu ești fizic în redacție sau pe teren, ești cu gândul la ce ai de scris, urmărești evenimentele, stai cu telefoane după surse de la care ai nevoie de informații ca să scrii un articol. Ba mai pleci și în delegații, prin țară.
Și-a însușit deprinderile de bază „la grămadă”
Nu o dată am auzit păreri cum că acei copii care au crescut la creșă săptămânală rămân traumatizați. Sau ca aceste instituții erau niște „anticamere ale abandonului”. Cel puțin ridicol, din punctul meu de vedere. Pentru fiică-mea, perioada aceea este una de care și azi își aduce aminte cu mult drag. Își amintește foarte, foarte multe lucruri, de mă și mir că un copil atât de mic poate reține, în amănunt, și nume, și întâmplări.
Citiți continuarea articolului pe www.totuldespremame.ro
MAI MULT HOTNEWS
