Pentru a înțelege chinuirile unui roman la „frizer”, trebuie spus că foarfecele și bricele nu erau întotdeauna din oțel, ci și din metal, iar săpunul nu apăruse. Ca sa vă faceți o vagă idee, încercați să vă bărbieriți fără spumă de ras, folosind o lamă tocită.
Este drept că aristocrații aveau proprii frizeri, numiți “tonsores”, aleși dinntre sclavii care se ocupau de treburile casei. În schimb, romanii de rând apelau la serviciile bărbierilor – “tonstrinae”, unde erau nevoiți să aștepte ore în șir la rând. Un tuns dura atât de mult, din cauza uneltelor proaste, încât circula și anecdota că până era ras al doilea obraz, pe primul deja mijea noua barbă.
La final, era foarte probabil ca un roman tuns să aibă părul tăiat în scări și fața brăzdată de cicatrice. Sau, cum spunea un catren, clientul era parțial julit (adică ras), parțial jupuit (epilat) și parțial jumulit (pensat). De unde și meditația lui Marțial: „Dintre toate animalele, numai țapul este inteligent, pentru că trăiește cu barba lui”, potrivit Almanah România Literară 1988.
Când Hadrian, succesorul lui Traian, a dat semnul revenirii la o barbă, este adevărat, aranjată, a fost o mare ușurare pentru bărbații romani, iar timp de peste un secol și jumătate a fost prototipul frizurii romane.
