Strâmtoarea Ormuz reprezintă deja un precedent periculos. Actuala confruntare dintre Statele Unite și Iran nu mai este o ciocnire a capabilităților. Este, mai degrabă, o luptă pentru rezistență politică și putere de negociere. Statele Unite au început conflictul cu obiective generale, însă neclare. Includeau oprirea programului nuclear al Iranului, slăbirea capacităților militare convenționale și de rachete ale Iranului, dar și schimbarea regimului.
Acum avem de-a face cu o competiție care implică coerciție maritimă, constrângeri politice interne și chiar competiție între marile puteri.
- Rezultatul este un război a cărui traiectorie este mai puțin definită de rezultatele de pe câmpul de luptă și mai mult de așteptările fiecărei părți.
- Costurile sunt esențiale.
- La nivel operațional, conflictul a ajuns într-un echilibru paradoxal. Iranul a încercat să perturbe fluxurile globale de energie printr-o blocadă de facto a Strâmtorii Ormuz.
- Statele Unite au răspuns prin „blocarea celor care blochează”. Au blocat traficul către și dinspre porturile iraniene.
„Setul de instrumente al Teheranului – drone, mine navale și roiuri de bărci mici – impune riscuri și incertitudini. Și asta chiar dacă nu se compară cu Marina SUA. Blocada americană provoacă dureri economice severe unei țări care, chiar și înainte de război, se confrunta cu o situație economică dezastruoasă”, notează Daniel Byman într-o analiză publicată de Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS).
„Cea mai bună pârghie a Iranului pentru a face presiuni asupra Statelor Unite”
Washingtonul își păstrează capacitatea de a demina, de a escorta navele și de a suprima activele navale iraniene. Sunt folosiți pușcașii marini și forțele de operațiuni speciale.
Președintele Donald Trump este îngrijorat. Chiar și succesele limitate ale Iranului în uciderea soldaților americani în astfel de operațiuni s-ar putea dovedi un dezastru politic pentru el.
„Liderii iranieni – în special din cadrul Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) – par să creadă că pot suporta presiunea economică și militară mai mult timp decât Statele Unite.
- Conflictul a demonstrat capacitatea Iranului de a amenința Strâmtoarea Ormuz.
- Înainte de război, această capacitate a fost adesea discutată, dar niciodată testată.
- Acum constituie cea mai bună pârghie a Iranului pentru a face presiuni asupra Statelor Unite în negocieri.
- Pentru regimul iranian, conflictul este existențial.
Pentru majoritatea americanilor, este mai bine să se termine și să fie uitat, cu speranța că prețurile la pompă vor scădea în curând.
Actorii iranieni presupun că Washingtonul va căuta în cele din urmă o ieșire. Și au motive să prelungească confruntarea, pariind că presiunea incrementală va aduce concesii”, explică Daniel Byman, directorul Programului Război, Amenințări Neregulate și Terorism de la Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale din Washington.
Diferențe de abordare între SUA și Israel
Consecințele interne pentru Iran sunt la fel de importante, deși mai greu de evaluat cu certitudine.
Războiul a înclinat balanța puterii către elemente mai radicale din cadrul sistemului politic iranian.
„Cu toate acestea, sistemul nu a fost niciodată monolitic, iar acum este și mai haotic.
În prima rundă de discuții, mediatorii pakistanezi au petrecut mai mult timp ajutându-i pe iranieni să negocieze între ei decât au făcut-o în negocierile dintre SUA și Iran.
- Diviziunile interne ale Iranului complică negocierile. Acestea deja decurg doar cu intermitențe și probabil vor continua în acest fel.
- Iranul a fost și în trecut un partener de negocieri dificil.
- Aliații, inclusiv Israelul, se tem că SUA ar putea gestiona prost negocierile. De ce? din cauza echipei lor de negociatori fără experiență și a președintelui care își schimbă în mod regulat poziția.
Pentru Israel, capacitățile Iranului – în special rachetele balistice cu rază medie de acțiune și rețeaua sa indirectă, în special Hezbollah – reprezintă preocupări existențiale.
În schimb, Statele Unite au pus un accent mai mare pe capacitățile militare regionale ale Iranului – pe forțele sale navale, pe capacitatea sa de a amenința Strâmtoarea Hormuz și pe rachetele sale cu rază scurtă de acțiune care vizează partenerii din Golf”, mai scrie Daniel Byman în analiza publicată de CSIS.
Rolul Chinei, o dimensiune strategică suplimentară
Un acord care să satisfacă Washingtonul ar putea să nu îndeplinească cerințele Israelului. Mai ales dacă lasă intacte arsenalul de rachete și rețelele de intermediari ale Iranului.
Liderii din ambele capitale vor încerca să prezinte rezultate care pot fi încadrate ca victorii. Dar mizele politice sunt mai mari în Israel, unde sensibilitatea publică la amenințările iraniene este mai acută.
„Rolul Chinei introduce o dimensiune strategică suplimentară.
- Beijingul este un cumpărător major de petrol iranian și potențial canal pentru comerțul ilicit.
- Beijingul are capacitatea de a atenua presiunea economică impusă de sancțiunile SUA.
- China a furnizat substanțe chimice care pot fi utilizate pentru propulsorul de rachete.
- Beijingul ia în considerare furnizarea de sisteme de apărare aeriană Iranului.
Totuși, secretarul Apărării, Pete Hegseth, susține că Beijingul l-a asigurat că aceste rapoarte sunt false”, continuă Daniel Byman.
„Vor crește costurile pe termen lung atât ale războiului, cât și ale păcii care urmează”
SUA se confruntă cu alegeri dificile în ceea ce privește implicarea Chinei. Chiar dacă este vorba doar de achiziționarea de petrol iranian.
Interceptarea navelor sub pavilion chinez ar risca escaladarea conflictului cu un competitor similar.
„Chiar și amenințarea unor astfel de acțiuni are implicații semnificative pentru comerțul global și relațiile de alianță.
- SUA trebuie să reconcilieze aspirațiile maximaliste cu mijloace limitate și constrângeri politice.
- Rezultatul probabil nu este nici o victorie decisivă, nici o înfrângere clară.
- Mai degrabă ar fi o soluționare negociată, modelată atât de percepțiile de rezistență și hotărâre, cât și de echilibrul forțelor de pe teren.
- Dincolo de conflictul imediat, Iranul a demonstrat că poate impune costuri pe piețele energetice globale prin perturbări limitate.
Fie că acestea iau forma unor blocade directe, a hărțuirii intermitente sau chiar a unor «taxe» cvasi-instituționalizate asupra transportului maritim din Golf, precedentul este acum stabilit.
Dacă SUA nu dezvoltă capacitatea și credibilitatea de a gestiona această amenințare, aceasta va deveni o caracteristică durabilă a sistemului energetic global. Vor crește costurile pe termen lung atât ale războiului, cât și ale păcii care urmează”, avertizează Daniel Byman în analiza publicată de CSIS.
RECOMANDAREA AUTORULUI:
- Când îl doare pe Viktor Orbán, suferă și Vladimir Putin. Rusia a pierdut Ungaria, „fortăreața” Kremlinului în UE. „Lovitură ideologică, pagube strategice și consecințe financiare”
- Mai are balta pește? Examen decisiv pentru rezistența economică a Rusiei. Ce sume uriașe cheltuiește Kremlinul, în fiecare zi, pentru războiul cu Ucraina
- Armistițiu fragil în Liban. Hezbollah menține „degetul pe trăgaci”, Israelul aduce în prima linie Ro’em 155, „regele” obuzierelor autopropulsate, complet automatizat
- Luna, misiune imposibilă pentru Rusia? SUA și China accelerează în cursa pentru o nouă aselenizare, Moscova trage cu ochiul de pe margine
- Modelul „Vietnam”. Când și cum se va termina războiul din Iran? Ambele tabere, slăbiciuni și puncte forte
