„Jocul luminii” vine în cinematografe din 6 mai / Două generații se regăsesc în același loc

Când Dumnezeu a spus „să fie lumină” a trasat, de fapt o graniță între timp și netimp.

Lumina începuse, de atunci, să puncteze Creația și s-o împartă, s-o facă măsurabilă. Dar, în același timp, lumina „luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”.

Lumina aduce la suprafață Necuprinsul. Ai nevoie de lumină ca să te vezi, cum ai nevoie de întuneric ca să te ascunzi.

Așa se naște un „joc al luminii”, un joc al ceea ce se vede și al ceea ce se vrea ascuns.

Regizorul Ovidiu Georgescu propune publicului român un film unic, un film de concepție și de introspecție în care se pot regăsi ușor generațiile: „Jocul luminii” este despre relația tensionată dintre un tată, Paul (Nicu Mihoc), fost actor ajuns într-un azil izolat, și fiul său Johnny (Marius Turdeanu), finanțist în New York, care se regăsesc după 20 de ani.

Un film ca o viață: cu tensiuni, orgolii, lucruri rămase nespuse, emoții îngropate.

Căci cam despre asta este cinema-ul de cameră: despre introspecție în detrimentul spectaculosului.

Mediafax: Filmul „Jocul luminii”, care intră în cinematografe din 6 mai, pornește de la piesa de teatru „Nu mai sunt vișine. La cină”, semnată de Teodora Herghelegiu. Unde s-a terminat teatrul și unde a început filmul, în procesul dumneavoastră de lucru și cum s-au îmbinat cele două arte în acest proiect inedit?

Ovidiu Georgescu: Piesa Teodorei Herghelegiu a fost pentru mine un punct de plecare, nu unul de sosire. Am preluat din ea arhitectura narativă, această confruntare interumană concentrată, această tensiune aproape claustrofobică și am început să o gândesc în termeni strict cinematografici. Teatrul s-a terminat, dacă vreți, în momentul în care am ales să nu filmez o piesă, ci să construiesc un film.

Îmbinarea celor două arte s-a făcut, într-un fel, organic. Camera de filmat nu urmărește un actor de la distanța spectatorului de teatru, ea se apropie de el, îi caută fața, îi citește modul de a respira. De aceea am optat pentru încadraturi strânse, pentru prim-planuri care să facă din tăceri, din trăirea interioară a personajelor, miezul vizual al filmului. În teatru, distanța fizică dintre scenă și sală impune un anumit tip de construcție a rolului. La mine, aparatul de filmat e atât de aproape încât orice falset s-ar fi văzut imediat.

Ceea ce a rămas din spiritul teatral este tocmai esența Kammerspielfilm-ului, cinematograful de cameră, un gen în care spațiul restrâns, actorii și cuvântul poartă toată greutatea dramei. Locația unică, camera de azil a lui Paul, devine ea însăși un personaj. Iar cele două arte nu s-au îmbinat prin compromis, ci prin asumare: am vrut un film care să aibă nervul și esența teatrului, dar privirea și intimitatea cinematografului.

„M-a atras incapacitatea de a comunica autentic”

Mediafax: „Jocul luminii”, o poveste aproape în două personaje dintre un tată dificil și fiul său înstrăinat, într-o căutare de apropiere și dorință de iubire. Ce v-a interesat cel mai mult la această dinamică și de unde a pornit nevoia de a spune această poveste acum?

Ovidiu Georgescu: M-a interesat, înainte de toate, zona aceea fragilă și, în același timp, extrem de dură, în care iubirea există, dar nu mai știe cum să se exprime.

Relația părinte-copil are ceva universal, dar și profund particular în fiecare caz, iar în „Jocul luminii” m-a atras tocmai această incapacitate de a comunica autentic, chiar și atunci când există o nevoie reală de apropiere.

Dinamica dintre tată și fiu nu este construită pe un conflict spectaculos, ci pe acumulări, pe lucruri nespuse, pe orgolii și pe acea formă de ego care, paradoxal, maschează vulnerabilitatea. Tatăl, un fost actor, trăiește într-o lume a propriilor roluri și iluzii, în timp ce fiul vine cu o logică pragmatică, aproape rece. Între ei nu e doar o diferență de generație, ci o diferență de limbaj emoțional.

Nevoia de a spune această poveste, acum, vine, cred, dintr-un context mai larg, în care relațiile umane devin tot mai fragmentate, iar distanțele, nu doar geografice, ci și afective, se adâncesc. Trăim într-o lume în care comunicăm constant, dar ne spunem din ce în ce mai puțin lucrurile esențiale. Iar relația dintre cei doi devine un fel de lupă pentru această realitate.

În plus, m-a interesat ideea de „prea târziu”, acel moment în care realizezi că ai vrea să repari ceva, dar nu mai ai timpul, instrumentele sau disponibilitatea celuilalt. Filmul nu oferă soluții, dar pune spectatorul în fața unei întrebări incomode: cât de mult amânăm, de fapt, lucrurile care contează cu adevărat?

„Mulți spectatori se vor regăsi în lucruri nespuse”

Mediafax: Filmul explorează relația fracturată dintre un fost actor, un „cinic histrion” ajuns într-un azil, și fiul său, finanțist întors de pe Wall Street, care încearcă să repare două decenii de absență și distanță emoțională. Ce credeți că va avea cel mai mare impact emoțional asupra spectatorilor care vor veni la cinema?

Ovidiu Georgescu: Cred că impactul emoțional nu vine dintr-un moment singular, spectaculos, ci din acumulare, din felul în care spectatorul ajunge, aproape fără să-și dea seama, să se recunoască în fragmentele acestei relații.

Pe de o parte, este confruntarea directă dintre cei doi, acel schimb de replici în care ironia, luciditatea și reproșul se amestecă permanent.

Tatăl, „cinicul histrion” și fiul, aparent rațional și controlat, nu sunt niciodată complet sinceri unul cu celălalt, iar această duplicitate cred că produce o tensiune foarte recognoscibilă.

Mulți spectatori se vor regăsi în lucrurile nespuse, în felul în care evităm, de fapt, esențialul.

Pe de altă parte, cred că va conta foarte mult dimensiunea umană a eșecului, încercarea sinceră, dar stângace, de a repara ceva după prea mult timp. Există o formă de neputință care traversează filmul și care nu ține de lipsa dorinței, ci de incapacitatea de a mai găsi drumul către celălalt. Asta poate genera un tip de emoție profundă, pentru că nu e spectaculoasă, ci dureros de familiară.

Și, poate cel mai puternic, finalul, fără a-l dezvălui, mută tot ceea ce ai văzut până atunci într-o altă cheie. Repune într-un nou context relația, replicile, gesturile, și lasă în urmă un tip de emoție care nu e doar tristețe, ci și o formă de reflecție asupra propriei relații cu părinții sau copiii. Cred că spectatorii vor pleca din sală nu doar cu povestea filmului, ci cu propriile lor întrebări, poate chiar cu o nevoie de a spune lucruri pe care le-au amânat.

Fac o invitaţie publicului spectator la filmul „Jocul luminii”, începand cu 6 mai 2026.

„Ne regăsim mai mult decât ne-ar plăcea să recunoaștem”

Mediafax: Cât de mult considerați că ne regăsim, fiecare dintre noi, în istoria celor doi? Ce anume este universal în dinamica dintre personaje și în conflictele pe care le aduce filmul, integrate în realitatea pe care o trăim?

Călin Georgescu: Cred că ne regăsim mai mult decât ne-ar plăcea să recunoaștem. Povestea este construită din situații și emoții foarte comune, pe care fiecare le-a trăit, într-o formă sau alta, fie din postura de părinte, fie din cea de copil.

Universalitatea vine, în primul rând, din această confruntare între generații, care nu ține de un context anume, ci de o diferență de perspectivă asupra vieții. Fiecare personaj are convingerea că deține „adevărul”, că a făcut alegerile corecte, iar de aici apare un tip de conflict aproape imposibil de conciliat. Este acel subiectivism ireconciliabil care apare, inevitabil, atunci când două lumi, două epoci, două sisteme de valori, se întâlnesc.

Apoi, există tema lucrurilor nespuse. Cred că aproape fiecare spectator poate identifica momente în care ar fi vrut să spună ceva esențial și nu a făcut-o, din orgoliu, din teamă sau, pur și simplu, din analfabetism emoțional. Filmul vorbește exact despre această acumulare tăcută, care, în timp, devine o formă de distanță greu de recuperat.

În același timp, dinamica dintre personaje reflectă foarte bine realitatea în care trăim astăzi: o lume în care mobilitatea, succesul profesional sau distanțele geografice ajung să fractureze relațiile personale. Fiul vine dintr-un univers foarte diferit, cu alte reguli și alte ritmuri, iar această ruptură nu este doar fizică, ci și interioară.

Poate cel mai universal element rămâne însă ideea de vinovăție și regret. Indiferent de context, toți ajungem, mai devreme sau mai târziu, să ne întrebăm dacă am făcut suficient pentru cei apropiați, dacă am fost prezenți atunci când conta. Iar filmul nu dă un răspuns, dar creează un spațiu în care aceste întrebări devin inevitabile.

Cromatica filmului nu e întâmplătoare, ci gândită

Mediafax: Vizual, mizați pe un contrast cromatic puternic, dominat în film de două culori: albastru și maro. Dincolo de estetică, ce reprezintă aceste culori în economia simbolică a relației dintre cei doi protagoniști și spațiul azilului, în viziunea dumneavoastră?

Călin Georgescu: Nu este un contrast gândit doar ca efect estetic, ci ca o prelungire vizuală a tensiunii dintre personaje și a spațiului în care se află. Albastrul, în limbajul filmului, are legătură cu distanța, cu răceala și cu o anumită formă de luciditate, fiind culoarea unei lumi exterioare, a controlului, a raționalului.

Într-un fel, el trimite și către universul fiului, către acea zonă a succesului profesional, a eficienței, dar și a unei izolări emoționale.

Maroul, în schimb, ține de interior, de uzură, de timp acumulat. Este culoarea materiei care a fost „locuită”, a memoriei, a trecutului care apasă și care nu poate fi abandonat.

Spațiul azilului devine astfel nu doar un decor, ci un organism viu, impregnat de această tonalitate caldă, dar sufocantă, în care personajul tatălui pare să fie deja absorbit.

Între aceste două culori apare, de fapt, conflictul: între un prezent care vrea să simplifice și să rezolve și un trecut care refuză să fie redus sau ignorat. Relația dintre cei doi se desfășoară exact în acest câmp de forțe, între rece și cald, între distanță și atașament, între detașare și memorie. Pe măsură ce povestea avansează, aceste culori nu rămân fixe în sens simbolic, ci încep să se „contamineze” reciproc, la fel cum și personajele își fisurează pozițiile inițiale.          Dincolo de orice interpretare, mi-am dorit ca spectatorul să simtă acest contrast înainte de a-l explica, să-l perceapă ca pe o stare, nu ca pe un cod.

Lumina existentă chiar în titlu este tocmai aceea care jonglează între cele două culori dominante, uneori le apropie, uneori le separă și mai tare.

„În cinema-ul de cameră nu ai unde să te ascunzi”

Mediafax: „Jocul luminii” deschide o trilogie dedicată Kammerspielfilm, cinematografului de cameră, ce susține apropierea personajelor și este centrat pe spațiul restrâns și pe evidențierea interacțiunii emoționale. Ce vă atrage la aceată formă de cinema și cum se va dezvolta această direcție în proiectele următoare?

Ovidiu Georgescu: Mă atrage, înainte de toate, rigoarea și onestitatea pe care o presupune acest tip de cinema. În zona Kammerspielfilm nu ai unde să te ascunzi, nu te poți sprijini pe spectaculos, pe decoruri ample sau pe artificii vizuale. Totul se reduce la esențial: actor, relație, tensiune. Iar asta mi se pare, o limitare, dar în același timp și o libertate extraordinară.

Spațiul restrâns devine, paradoxal, un spațiu al profunzimii. Faptul că rămâi aproape de personaje, că le urmărești în detaliu reacțiile, ezitările, tăcerile, creează un tip de intimitate pe care alte forme de cinema îl ating mai greu. Este un cinema al nuanțelor fine, al micro-emoțiilor, în care o privire sau o pauză poate avea mai multă greutate decât o replică.

În „Jocul luminii”, această formă a fost un mod firesc de a spune povestea, deoarece relația dintre personaje cerea apropiere, concentrare, aproape o „claustrare” emoțională. În proiectele următoare din trilogie, intenția este să păstrez această direcție, dar să explorez alte tipuri de relații și alte contexte umane, în care spațiul limitat funcționează ca un catalizator al tensiunii.

Nu mă interesează să repet o formulă, ci să dezvolt un demers. Fiecare film va avea propria identitate, dar va rămâne fidel acestei idei de cinema concentrat, în care conflictul interior și relațional este pus sub lupă. Practic, trilogia își propune să investigheze, din unghiuri diferite, aceleași fragilități umane, raporturile de putere, nevoia de apropiere, eșecul comunicării, într-o formă care privilegiază adevărul emoțional în fața spectacolului.

Legătura dintre filmele trilogiei

Mediafax: Dincolo de formula Kammerspielfilm, există o legătură între cele trei filme, ca personaje recurente, ca stare sau ca fragmente de poveste? Ce anume le leagă sub această umbrelă?

Ovidiu Georgescu: Legătura nu este una narativă în sens clasic, nu vorbim despre personaje care se reîntorc sau despre o continuitate directă a poveștii. M-a interesat mai mult o coerență de stare, de temă și de privire asupra umanului.

Cele trei filme sunt unite, în primul rând, de această preocupare pentru relațiile tensionate, pentru acele spații intime în care oamenii ajung să se confrunte nu doar unii cu ceilalți, ci și cu ei înșiși. Este, dacă vreți, o trilogie a fragilității umane, a lucrurilor nespuse, a orgoliilor, a încercărilor de apropiere care nu funcționează așa cum ne-am dori.

Există și o continuitate stilistică: același tip de cinema concentrat, același interes pentru detaliu, pentru actor, pentru tensiunea care se naște din proximitate. Unitatea de spațiu (restrâns) şi de timp rămân elemente definitorii, dar nu ca o regulă formală rigidă, ci ca un instrument prin care aceste relații sunt puse sub lupă. În același timp, fiecare film va explora o altă configurație umană, o altă „ecuație” emoțională.

Dacă în „Jocul luminii” vorbim despre relația părinte-copil, în următoarele proiecte, „Baladă pentru flaut şi fizică cuantică” şi „GoRe – Go & Return”, direcția se va deschide către alte tipuri de legături, dar păstrând aceeași tensiune între dorința de apropiere și incapacitatea de a o realiza pe deplin.

Aș spune că ceea ce le leagă cel mai puternic este o anumită privire, una care refuză soluțiile simple și care lasă loc întrebărilor. Trilogia nu oferă răspunsuri, ci creează contexte în care spectatorul este invitat să se recunoască și, poate, să-și chestioneze propriile relații.

Cum să-ți păstrezi identitatea ca artist într-o eră dominată de consum rapid de conținut video

Mediafax: Ca profesor universitar și fost decan al Facultății de Film din UNATC, dar și din perspectiva coordonatorului din cadrul Școlii doctorale UNATC, ce le spuneți studenților dumneavoastră despre cum pot să își păstreze rigoarea și identitatea artistică într-o eră dominată de consumul rapid de conținut video?

Ovidiu Georgescu: Le spun, în primul rând, că nu există o contradicție reală între ritmul accelerat al lumii în care trăim și rigoarea artistică, ci există doar tentația de a confunda vizibilitatea cu valoarea. Într-o eră a consumului rapid, presiunea este să produci mult și repede, dar cinematografia ca formă de expresie autentică, are nevoie de timp, de reflecție și de asumare.

Îi încurajez să nu-și piardă răbdarea și să nu-și dilueze vocea doar pentru a se adapta unor genuri cinematografice care promit succes imediat. Identitatea artistică nu se construiește viral, ci în timp, prin consecvență și printr-un dialog onest cu propriile întrebări. Le spun adesea că e mai important să știi de ce realizezi un film decât să știi cum să-l faci „pe placul” unei piețe. În același timp, nu cred într-o poziție rigidă, de respingere a noilor medii. Dimpotrivă, le spun că trebuie să le înțeleagă, să le folosească inteligent, dar fără să devină dependenți de ele. Instrumentele se schimbă, dar nevoia de adevăr în ceea ce spui rămâne aceeași.

Ca profesor al UNATC încerc să-i ghidez spre un echilibru: între deschiderea către prezent și fidelitatea față de un demers personal. Până la urmă, ceea ce rămâne nu este viteza cu care ai produs conținut, ci capacitatea de a spune ceva care contează, într-o formă care te reprezintă.