Eliza Ene Corbeanu: Cât de safe este să vorbim despre SAFE?

Și, inevitabil, îți vine în minte serialul La Casa de Papel, numai că, în varianta europeană, lipsesc hoții în combinezoane roșii și măști Dali, tipărind bani în subsolul Monetăriei, dar își fac apariția miniștri ai apărării, comisari europeni, politiceni, șefii industriei de apărare care încearcă să împartă cât mai repede niște sume de bani atât de mari, încât îți pierzi simțul realității doar citindu-le.

SAFE este un program militar, un proiect juridic gigantic, un proiect economic, dar și unul geopolitic, cu alte cuvinte, cel mai important semnal că Uniunea Europeană a înțeles că nu mai poate externaliza apărarea la nesfârșit, către SUA și NATO.

Oficial, SAFE (Security Action for Europe) a fost lansat în anul 2025 ca parte a planului ReArm Europe/Readiness 2030, când liderii europeni au realizat că Europa nu produce suficient armament, nu are suficiente capacități industriale și depinde prea mult de tehnologia și logistica externă a partenerului de peste Atlantic.

Așa că Bruxelles-ul a făcut ce știe el mai bine, adică a construit un mecanism financiar extrem de sofisticat și de birocratic, prin care oferă statelor membre împrumuturi pentru investiții în apărare și industrie militară cu o maturitate de până la 45 de ani, perioadă de grație de 10 ani și dobânzi sub 3%.

Polonia a cerut aproximativ 43,7 miliarde de euro, aproape o treime din întregul fond european, dar frica lor e de înțeles, având în vedere traumele nevindecate ale celui de-al doilea Război Mondial.

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Cât de safe este să vorbim despre SAFE?

România a primit a doua cea mai mare alocare din Uniunea Europeană, respectiv 16,68 miliarde de euro, ambițiile noastre de înarmare debordând de imaginație – 359 de transportoare blindate Piranha 5 și derivate, estimate la peste 2,1 miliarde euro, 298 de mașini de luptă pentru infanterie pe șenile, estimate la aproximativ 3,3 miliarde euro, 12 elicoptere Airbus H225M în configurație de atac printr-un program comun cu Franța de aproximativ 852 milioane euro, sisteme anti-aeriene Skynex și Skyranger, radare Gap Filler, sisteme de rachete sol-aer și aproximativ 400.000 de lovituri de muniție calibrul 35 mm AHEAD.

Franța vede programul SAFE ca pe o oportunitate uriașă de a face din industria militară franceză una dintre cele mai importante din Europa, motiv pentru care susține puternic ideea ca statele UE să cumpere cât mai multe echipamente produse în interiorul Uniunii, inclusiv elicopterele Airbus H225M pe care România vrea să le achiziționeze.

Germania susține și ea programul, dar economia nemțească este suficient de puternică încât Berlinul să se poată împrumuta singur și mai ieftin decât UE, așa că interesul principal al germanilor este să crească producția europeană de armament și să dezvolte sisteme comune de apărare anti-aeriană pentru întreaga Europă.

Italia încearcă să își consolideze industria navală și aerospațială, iar statele baltice Estonia, Letonia și Lituania tratează programul ca pe o problemă existențială, speriate de proximitatea Rusiei și de iminența unui conflict extins.

Dar să vedem și care sunt implicațiile juridice ale programului Safe. SAFE este consolidat juridic pe articolul 122 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, folosit în situații excepționale, care permite Uniunii Europene să adopte măsuri speciale în contexte de criză.

Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană tratează actualul context de securitate drept o situație excepțională care justifică derogări financiare și procedurale majore.

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Cât de safe este să vorbim despre SAFE?

Bunăoară, în România, implementarea SAFE s-a făcut prin OUG 62/2025 și prin modificările aduse ulterior prin OUG 21/2026, acte normative care au creat un regim juridic special pentru achizițiile militare accelerate și pentru cooperarea industrială strategică.

Mai pe românește, unele proceduri permit negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, statul invocând excepțiile existente în dreptul european privind apărarea și securitatea națională.

Ce consecințe se produc? La o primă evaluare, concurența este redusă sau chiar eliminată, iar transparența în achizițiile publice devine opacă, totul în numele urgenței strategice.

SAFE impune ca minimum 65% din piesele, tehnologia și materialele folosite pentru producerea echipamentelor militare să provină din state participante la program, ceea ce înseamnă că Uniunea Europeană încearcă să favorizeze industria europeană de apărare și să păstreze cât mai mulți bani în interiorul UE, însă un raport al International Institute for Strategic Studies avertizează că această măsură poate afecta serios relația cu NATO și colaborarea cu parteneri importanți din afara Uniunii Europene, precum Marea Britanie și Turcia.

Londra a încercat să obțină condiții extinse de participare în programul SAFE, însă negocierile nu au ajuns la rezultatul dorit, iar pentru prima dată după Brexit, se vede clar că Uniunea Europeană încearcă să își construiască propria industrie militară și propriile mecanisme de apărare într-un mod care să reducă dependența de influența industrială britanică.

Deși Turcia are a doua cea mai mare armată din NATO după SUA și o industrie militară care a crescut puternic în ultimii ani, mai ales prin dronele Bayraktar folosite inclusiv în Ucraina, Ankara a rămas în afara programului SAFE, iar șeful NATO, Mark Rutte, a avertizat deja că excluderea unor aliați precum Turcia și Marea Britanie poate afecta cooperarea militară occidentală.

OPINIE. Eliza Ene Corbeanu: Cât de safe este să vorbim despre SAFE?

Dar să revenim la oile noastre, pentru că adevărata întrebare în România nu este câte miliarde luăm prin SAFE, ci câte dintre ele rămân efectiv aici și câte pleacă spre relansarea industriei militare din Germania și Franța, în condițiile în care Rheinmetall ar urma să încaseze peste 5 miliarde de euro din contractele SAFE ale României, iar Airbus și Thales încă aproximativ un miliard de euro.

Teoretic, România ar trebui să producă blindate Lynx la Mediaș, muniție la Victoria în județul Brașov, componente pentru elicopterele Airbus la Ghimbav și nave militare la Mangalia, doar că planurile mărețe se izbesc de realitatea de pe teren, pentru că, la Lynx, de exemplu, producția locală este estimată la minimum 40%, iar turela, adică exact partea cea mai scumpă și mai sofisticată componentă, nu poate fi produsă în România.

Așadar, rămâne de văzut dacă reconstruim cu adevărat o industrie militară proprie sau dacă devenim, asemenea Bulgariei și Ungariei, o platformă ieftină de producție și asamblare pentru marile companii occidentale.

Și, revenind la întrebarea de început – cât de safe este SAFE!? Pentru că Uniunea Europeană investește 150 de miliarde de euro în blindate, muniție, drone și fabrici de armament, însă mecanismul juridic european de apărare comună, celebrul articol 42.7 din Tratatul Uniunii Europene, este mult mai complicat decât își imaginează mulți oameni.

Articolul spune că dacă un stat membru este victima unei „agresiuni armate pe teritoriul său”, celelalte state membre sunt obligate să îi ofere „ajutor și asistență prin toate mijloacele aflate în puterea lor”, doar că tratatul nu explică ce înseamnă concret acest ajutor: poate însemna arme, bani, logistică, sprijin politic, informații sau, în unele cazuri, trupe militare.

Spre deosebire de NATO, Uniunea Europeană nu are un comandament militar integrat, o structură unică de reacție rapidă sau proceduri clare prin care intervenția militară comună să pornească automat în cazul unui atac.

Să sperăm că nu va fi nevoie de celebrul toți pentru unul și unul pentru toți, pentru că Europa a mai plecat de două ori la război convinsă că alianțele, tratatele și marile jurăminte dintre state vor ține continentul întreg, până în clipa în care fiecare capitală și-a văzut de propria ogradă, iar ce a urmat, puteți căuta în cenușa secolului trecut.