Criza politică de la București a ajuns să eclipseze în spațiul nostru intern chiar și ecourile războiului din Iran şi consecinţele sale globale. Conflictul din Ucraina este invocat pentru a construi paralele între rezistența eroică a societății ucrainene și sacrificiul politic al domnului Bolojan, în timp ce PSD își găsește, printr-un joc de analogii forțate, un ecou în agresiunea Federației Ruse.
Autorul acestei comparații aproape suprarealiste este un exponent de prim rang al europarlamentarilor PNL.
Cât despre actualitatea europeană, aceasta pare să nu existe deloc, deși Consiliul European de joi, 23 aprilie, are pe agendă un document relevant: „One Europe, One Market”, care propune 42 de măsuri pentru conturarea unei Europe economice cu două viteze.
Ideea centrală a acestei iniţiative: statele dispuse să avanseze spre o integrare mai profundă pot forma grupuri de cel puțin nouă membri, utilizând mecanismul „cooperării consolidate”, adică progres fără unanimitate.
Cu toate acestea, în România, acest tip de dezbatere rămâne practic absent, ca și cum arhitectura viitoare a Uniunii n-ar avea niciun fel de impact asupra noastră. Zilele trecute, atenția publică a fost solicitată spre cazul Bulgariei, unde, în urma ultimelor alegeri legislative, ar fi fost instalat la conducere un presupus „pro-rus” – fostul preşedinte Rumen Radev.
Acesta era detaliul care trebuia diseminat, contrastul cu Ungaria nemaiputând fi posibil în urma pierderii alegerilor de către Viktor Orban.
Dar ce interes spre a privi lumea care ne înconjoară în condiţiile în care conflictul politic intern pare a fi unul existențial, în care Ioana d’Arc luptă pentru eliberarea Parisului şi a orasului strategic Orléans din mâinile invadatorilor englezi.
Unde mai pui că invadatorii sunt sprijiniţi în interior de francezii din ducatul Burgundiei! În aceste condiții de luptă pe sol naţional, care nu îşi găsesc corespondenţa decât în Războiul de 100 de ani – evident, sunt ironic –, distanțarea de marile dosare internaționale și de temele europene abstracte devine aproape inevitabilă.
Iar politica externă apare ca o extensie a competiției interne, activată doar atunci când servește bătăliei politice domestice. Nu este întâmplător că, în acest cadru, ultimii doi șefi de stat ai României (unul fost, celălalt în funcţie) nu au articulat o agendă externă ci acţiuni în exterior.
Contrastul devine vizibil dacă privim ţări mai mici şi fără tradiţiile României. Finlanda, stat periferic de 5,3 milioane de locuitori, situat între Suedia și Rusia, își proiectează prezența internațională cu o consecvență aproape disproporționată față de dimensiunea sa.
Președintele Alexander Stubb s-a aflat recent într-un turneu în Orientul Mijlociu, cu etape în Iordania și Egipt, iar anterior a efectuat o vizită densă în India, unde intervenția sa de la Raisina Dialogue din New Delhi a atras atenția prin claritatea sa strategică.
Dar să privim şi în jurul nostru ! Bulgaria — cu șapte guverne în ultimii cinci ani — a reușit, paradoxal, să își articuleze o prezență externă mai coerentă decât România. Vecina sud-dunăreană a reușit să obţină o poziție de vizibilitate în cadrul așa-numitului Consiliu al Păcii, inițiativa multilaterală a lui Donald Trump, și să avanseze simultan pe traiectoria integrării într-un cerc mai restrâns al Uniunii Europene: zona euro.
Concluzia este cât se poate de clară pentru noi: între dezinteres și narațiuni construite pe baza unor diverse agende, în spațiul public românesc se proiectează un surogat de realitate geopolitică.
AUTORUL RECOMANDĂ:
- Trump deschide un nou front. Războiul cu Vaticanul
- De ce a pierdut Viktor Orban alegerile și ce se întâmplă cu Ungaria
- Semnificația declarației premierului Bolojan privind renunțarea la veto în Uniunea Europeană
